Discurs de deschidere a colocviului « Paul Morand l’Européen » (22 septembrie 2009)

Domnule Ministru,

Doamnelor si Domnilor, 
 

Este o deosebita placere pentru mine ca sunteti astazi aici, la acest colocviu. Va multumesc, Domnule Ministru al Culturii, al Patrimoniului national si al Cultelor, ca ati binevoit sa plasati acest eveniment sub înaltul Dumneavoastra patronaj si sa onorati cu prezenta Dumneavoastra aceasta ceremonie de deschidere.

Tin sa multumesc Dlui Michel Déon, de la Academia franceza, de a fi presedintele de onoare  al acestui eveniment, si Dlui. Dominique Fernandez, de la Academia franceza, de a-l prezida efectiv. Draga Dominique, Draga Maestre, vad aici dragostea pe care o nutriti pentru România careia i-ati consacrat numeroase vizite si aceasta carte foarte frumoasa Rapsodiile Românesti, care ramâne o lucrare de referinta. Multumesc de asemenea si partenerilor nostri, Bibliotecii nationale din România, Arhivelor nationale , Bibliotecii centrale Carol 1 care ne gazduieste, Bibliotecii nationale din Franta, Institut de France, Fundatiei Chambrun si Automobil Club, care au contribuit la acest colocviu si la expozitia comuna pe care o inauguram astazi.

Permiteti-mi de asemenea sa multumesc celor doi comisari, Profesorului Michel COLLOMB, de la Universitatea din Montpellier, si Dlui. Olivier BOSC, curator de Biblioteca, cu care am avut o placere imensa de a lucra în vederea pregatirii acestor evenimente, si care  s-au implicat cu toata dragostea pentru text, pentru literatura si cu toate cunostintele  lor în ceea ce priveste scriitorul Paul Morand. Serviciile Ambasadei si Institutului francez din Bucuresti sunt încântate ca au avut ocazia de a lucra  cu domniile lor.

Caci acest eveniment este rar, Doamnelor si Domnilor. Cu toate ca  Paul Morand, unul dintre cei 4 M, cum spunea Grasset, ai literaturii franceze din perioada interbelica, este fara îndoiala unul dintre autorii nostri cei mai interesanti si originali, unul dintre cei mai buni scriitori francezi, din câte stiu, el nu a facut obiectul multor colocvii si al niciunei expozitii. Si,  cu toate ca a frecventat România, tara în care a calatorit de mai multe ori, chiar înainte de a reprezenta Franta în 1943, el este astazi putin cunoscut aici, cu toate ca dupa Londra si New-York, a consacrat Bucurestiului unul dintre cele trei portrete citadine ale sale.

Atunci de ce sa-i aducem un omagiu, aici si acum ?

Va voi împartasi o amintire personala, daca îmi permiteti.

In 1976, îmi pregateam concursul de admitere la Scoala Nationala de Administratie, de pe bulevardul Pierre I al Serbiei, din Paris. Este momentul mortii lui Paul Morand, Morand a carui lectura mi-a încântat tineretea, si al carui Jurnal al unui Atasat de ambasada face parte din cartile care ma însotesc. O slujba funerara îi este consacrata la Catedrala ortodoxa de pe strada Georges Bizet, în coltul strazii. Si iata cum un tânar viitor functionar ia parte la aceasta slujba. Putina lume prezenta : treizeci de ani mai târziu am asistat la funeraliile grandioase ale lui Henri Troyat la catedrala rusa de pe strada Daru, era o înmormântare de sef de stat. Acolo însa, era o înmormântare a unui scriitor, însotit doar de prietenii îndoliati.

Atunci când la 31 de ani dupa acest moment, mi-a fost permis sa aleg un post diplomatic si când mi-a fost propus pe lista Bucurestiul, nu am ezitat nici o secunda. Si acest lucru, bine-nteles, din multe motive, si în special pentru ca începând cu 1 ianuarie 2007, România devenea pe deplin europeana, dar era si muzica lui Paul Morand, si dorinta de a-i calca pe urme.

In realitate, nu am gasit aici multe lucruri despre Paul Morand, însa am gasit, ca si el, România. Si în cartile sale, ca si atunci când scrie despre România, regasesc pe alocuri elemente pe care le cunosc acum, cu toate ca ea s-a schimbat de atunci.

Paul Morand Europeanul.

Si alte persoane, ca si mine, îsi vor aduce contributia, pe durata acestui colocviu, la acest aspect al operei si personalitatii sale.

Permiteti-mi sa va spun totusi ca este greu sa îi pui o eticheta, atât de plin este de miscare. El însusi s-a exprimat în acest sens, în Rien que la terre (1926)  : « mie nu-mi place sa calatoresc, mie îmi place miscarea ». Si, într-o cronica intitulata Ma légende (Legenda mea) si aparuta în Papiers d’identité (1931)(Acte de identitate), se revolta împotriva propriei sale legende si încearca sa o distruga: « nu numai personajul nostru moral este deformat de renumele sau, dar si trasaturile. Fiecare dintre cei care ma compun astazi, dupa zece ani de viata literara, este împrumutat din cartile mele. Aceasta voce cinica s-a nascut dupa Tendres Stocks ; acest ten palid dupa Ouvert la Nuit ; aceasta parte de jos a figurii mele grave de om de afaceri mi s-a întiparit dupa Lewis et Irène ;  parul de somnambul mi-a crescut dupa Europe galante ; acesti ochi alungiti sunt cei ai lui Buda în viata, si dupa Magie Noire, fotografiile mele au început si ele, oh Dorian Gray ! sa se înnegreasca ».

Nu ma întrebati ce fel de om era, el care scrie « se crede despre mine ca sunt nostim si  sclipitor: iata deci dovada ca legenda mea este construita de oameni care nu m-au vazut niciodata ».

Nu ma întrebati de fel de ambasador era, el care scria « nu reusesc sa tin un monoclu la ochi, detest sa ma îmbrac seara si întodeauna am suscitat disperarea ambasadorilor mei, si în special a celor mai eleganti, Domnii Paul Cambon si Barrère, prin tinutele mele neglijente, frecventarea cercurilor intelligentsia si perseverenta mea în a ma eschiva de la dejunurile lor  cotidiene. »

Alesese oare diplomatia pentru ca, asa cum a scris, împreuna cu Giraudoux, se gândeau ca  « ambasadele sunt niste cluburi » ?

Cred ca Paul Morand era mai degraba un scriitor, un mare scriitor. Un om a carui întreaga viata a fost confruntata cu încercarile secolului al XX-lea si care a resimtit profund toate zvâcnirile secolului sau. Marcat de originile sale, si mai întâi de catre tatal sau, nascut la Saint Petersburg, de studiile efectuate în Anglia si de studierea Stiintelor Politice (în 1906 !), de intrarea sa triumfala la Quai d’Orsay în 1913, de prieteniile si relatiile sale  (cu familia Bibesco, Ghyka, cu Proust, Cortot, Cocteau, Hélène Vacaresco), prin meseria sa, prin sotia sa Hélène Soutzo, pe care a întâlnit-o în 1916 si cu care s-a casatorit în 1927, si care a murit cu putin timp înaintea sa.

Insa acest scriitor nu a încetat niciodata sa fie pasionat de înâlnirea dintre Orient si Occident, si de catre declinul influentei Europei în lume. Este probabil una dintre cheile operei sale, care justifica, cred, titlul colocviului nostru, aici, în România, tara aflata la confluenta dintre Orient si Occident, si cu toate acestea atât de europeana.

Va multumesc.