Tribună pentru Dilema Veche (6 martie 2008)

Miza cooperării culturale între Franţa şi România: un răspuns la uniformizare şi o pledoarie pentru diversitatea culturală

Dacă trebuie să găsim motive pentru îndelungata prietenie româno-franceză, acestea pot fi găsite în circulaţia ideilor care a unit cele două ţări de atâta timp. Prin schimburile dintre România şi Franţa care au avut loc de-a lungul secolelor al XIX-lea şi al XX-lea, prin influenţa gânditorilor, a creatorilor de emoţii care sunt pictorii noştri, arhitecţii noştri, romancierii noştri, poeţii noştri, istoricii noştri, intelectualii noştri, cele două ţări au trăit deseori în acelaşi ritm şi s-au regăsit în toate momentele cele mai fericite şi cele mai dificile din istoria lor. Şi chiar astăzi, în cursul plimbărilor mele prin Bucureşti, ce fericire să citesc pe plăcuţele străzilor, numele francezilor iluştri, care nu s-au făcut cunoscuţi prin bătălii !

Şi totuşi, câte cărţi în franceză sunt pe rafturile librăriilor ? Câte discuri cu muzică franceză sunt disponibile, câte filme ? Cum vom face ca tinerii români, cei care vor fi cadrele acestei ţări peste douăzeci de ani, să păstreze şi să îmbogăţească acest patrimoniu ? Mai mult, câţi dintre ei vor scrie cărţi, nu în franceză, precum unii dintre intelectualii români pe care îi cunosc şi îi admir (Lucian Boia de exemplu), ci chiar în română ?

Pentru mine, diversitatea culturală şi lupta împotriva uniformizării culturii sunt o luptă esenţială şi doresc să vă împărtăşesc convingerea mea.

Câteva cifre o vor descoperi foarte repede :
- conform UNESCO, 85 % din filmele difuzate la cinematografe în lume sunt produse în Statele Unite, în engleză, 67 % din filmele de ficţiune difuzate la televizor în Italia  (în România este probabil cam la fel) se încadrează în aceleaşi criterii ; filmele europene reprezintă mai puţin de 4% din intrările la cinematograf în Statele Unite ;
- în domeniul muzical, 4 societăţi anglo-saxone împart trei sferturi din piaţă  ;
- în domeniuil cărţii, din cei 10 romancieri cei mai traduşi din lume, 9 sunt scriitori de limbă engleză.

Dezvoltarea extraordinară a Internetului nu poate fi evaluată cu exactitate, însă cred că accelerează în mod considerabil acest fenomen: limba folosită în acest mediu este în primul rând engleza, şi este astăzi un mijloc privilegiat de acces a marii mase la cultură, înaintea muzeelor, înaintea cărţii, şi poate chiar înaintea televizorului. Or, atât motoarele de căutare căt şi prioritatea dobândită de engleză pe Internet gonesc complet celelalte limbi, şi deci mijloacele de acces la alte culturi. În faţa Google-lului, biblioteca digitală europeană nu se poate impune !

Fără a fi pesimist, dacă nu facem nimic, dacă renunţăm, limbile europene altele decât engleza, care nu sunt minoritare în Europa, vor sfârşi prin a fi minoritare în propriile noastre ţări: acest fenomen începe cu sectoarele ştiinţei, medicinei, învăţământului comercial, brevetelor, finanţelor şi apoi restul !

Cultura trebuie aşadar să recâştige locul care este al său în mod legitim pe plan internaţional la fel ca pe plan naţional: centrul politicii,  la fel ca în secolul al XIX-lea când marele dvs. intelectual Iorga era în acelaşi timp om de cultură şi om politic, şi ca în secolul al XX-lea când Malraux afirma la tribuna UNESCO că tocmai crease noţiunea de patrimoniu mondial al Umanităţii  : „Propuneţi acţiunea care implică oamenii contra tuturor marilor naufragii. Apelul dvs. nu aparţine nici istoriei gândirii pentru că vrea să salveze templele de la Nubia, ci pentru că prin el prima civilizaţie mondială revendică public arta mondială precum şi indivizibila sa moştenire”.

În această perspectivă, două tipuri de acţiuni sunt posibile : în plan internaţional, revalorizarea acţiunii UNESCO, a Consiliului Europei şi a tuturor organizaţiilor internaţionale care plasează valorile culturale pe primul loc între priorităţile lor şi să facem din Europa Culturii o prioritate, pe plan naţional, să ducem o politică culturală axată cu hotărâre pe apărarea şi promovarea culturii naţionale, fără să ne fie ruşine în vreun fel.

Europa Culturii

Franţa, la fel ca România, are nevoie de Europa pentru a promova diversitatea culturală, iar Europa are nevoie de diversitate culturală pentru a continua să se construiască. Una dintre trăsăturile marcante ale civilizaţiei europene de-a lungul istoriei, este, dincolo de rădăcinile sale creştine, şi poate tocmai din cauza acestora, schimbul, deschiderea, curiozitatea pentru lumea exterioară şi cultura alterităţii. Şi există o identitatea europeană, construită de această cultură, care este unul dintre fundamentele proiectului european de astăzi. În Europa extinsă, proiectul cultural european mi se pare că trebuie să ocupe un loc de frunte: aştept ca el să prindă formă, aş dori ca el să lase mai mult loc multiligvismului, valorizării culturilor naţionale (câţi euro din fondurile structurale vor merge către proiectele culturale structurante ?), sau proiectelor care reunesc mai multe state pe o temă comună: există din fericire Europa Cinemas care a ţinut întâlnirea sa anuală la Bucureşti anul trecut, şi Franţa a fost iniţiatoarea Nopţii Europene a Muzeelor, însă oare nu este nevoie şi de Euro-Teatrul, Euro-Muzica ? Este nevoie de o Europă a proiectelor culturale: sprijin pentru subtitrare, pentru circulaţia operelor, librăriile europene, etc. Ambasada Franţei va sprijini aici în România acest tip de iniţiative, şi susţin proiectul Centrului Cultural European de la Iaşi, pe care Ministerul Educaţiei din România ne propune să-l înfiinţăm.

Identitatea culturală naţională

În această Europă a Culturii, avem nevoie de culturi puternice. Sunt bucuros să văd munca considerabilă a Institutului Cultural Român, vivacitatea literaturii române, a teatrului, a dansului şi a cinematografiei româneşti, elanul artelor plastice , care se vor vedea la bienala următoate organizată la Bucureşti, a muzicii pe care o exhaltă Festivalul Enescu, a muzeelor româneşti precum MNAR şi multe altele, succesul Sibiului capitală culturală europeană. Însă este nevoie şi de întreţinerea patrimoniului, şi mă gândesc mai întâi la Bucureşti, acest oraş căruia, alături de Londra, ilustrul meu predecesor Paul Morand, i-a dedicat o lucrarea magnifică şi care suferă astăzi de atingerile timpului, însă şi de speculaţia imobiliară. Şi în acest domeniu avem legături cu Guvernul României care îşi crează reglementările de protejare a monumentelor istorice şi a obiectivelor protejate. Însă poate că trebuie să mergem mai departe şi, de exemplu, să concepem un program de protejare a sălilor de cinema care mi se par ameninţate, cum a spus Cristian Mungiu. Mai trebuie modernizate muzeele şi colecţiile lor protejate contra cererilor abuzive de restituire, şi de exemplu stimularea schimburilor de curatori: am semnat în acest scop un acord cu Ministrul Culturii şi Cultelor din România. Pe scurt, cu Institutele şi Centrele Culturale Franceze, cu sprijinul Ambasadei pentru proiecte, precum expoziţia viitoare despre Napoleon al III-lea şi România, care se va deschide la MNAR în cursul preşedinţiei franceze a Uniunii Europene şi care, în mod exemplar, va fi o operă comună între două mari muzee, unul francez şi unul român, cu prezentarea la cinematograful Institutului Cultural a unor opere majore ale cineaştilor români de astăzi, dorim să arătăm că acţiunea culturală între Franţa şi România este un răspuns la mondializare, şi o pledoarie comună pentru diversitatea culturală. Această bogăţie de proiecte româno-franceze, pe care mi-o doresc cu tărie, cu susţinerea autorităţilor române, nu este oare semnul că culturile noastre nu sunt învinse definitiv ?